uite, îmi torn în pahar și îmi aprind o țigară
mă gîndesc la tine în semn de respect cum își spun ăia rugăciunea
înainte de masă, în fine, mă întorc la ale mele, că viața mea e așa cum e
ca un mal de pămînt surpat peste mine și respir
printr-un fir de iarbă

mă concentrez pe ce nu s-a întîmplat încă dar mintea îmi joacă feste
și îmi arată ce s-a întîmplat și degeaba încerc să resetez anii mei de foame
cînd încă mi-e foame, degeaba vreau să uit și să iert, durerea
s-a cuibărit în mine atît de pregnant că a făcut și păduchi
și nici măcar nu ne înțelegem, cum am vorbi alte limbi

durerea mea e ca o imigrantă mexicană care îmi face injecții cu ace mari
prin care își stoarce o sarcină pierdută și mie îmi spune
că marii poeți ai lumii nu s-au născut în lumea aceasta
în care și-a pierdut copilul

pe strada aceasta durerea se ascunde de durerea de pe strada cealaltă
și nici măcar nu se împușcă dacă se văd
aș vrea să merg într-un loc cald și pun o aplicație pe telefon
îmi arată alternative, pe drumul lacrimilor, pe drumul uitării
și chiar dacă vreau să aleg îmi spune, ne pare rău, ești exilat

vezi draga mea, probabil e nevoie să mă mai nasc o dată, cu noroc de data asta
ca să ajung la tine, sărbătorește și tu lipsa mea
cum suflu în lumînarea imaginară de pe tortul beției și îmi șoptește cineva
că numai umbrele au drept de-a ierta

cum îl iert și eu pe opticianul care mi-a făcut ochelarii
să văd lumea fără tine
și uneori mănînc un sunet din ce vorbesc cu mine însumi
de foame